N-am sa uit frica de fericire amestecata cu pudra de ingeri. Bine frecata ea poate da spuma zilelor ce vor sa vina. Pe loc.

Nu gasesc nimic acolo unde ar fi trebuit sa aruncam ganduri si idei preconcepute. Dupa noptile noastre raman forme ce asteapta linistite sa le umplem cu noi. De o frumusete inexplicabila, supranaturala, ele dau aroma de scortisoara cuvantului “gol”.

Ce poti face cu momentele? Cine crede ca se pot pastra? Cine. Va.

(Ai observat ca de la o vreme nu mai raspunde nimeni? Ai ascultat si tu melodia intrebarilor mele? Ti-ai leganat capul in ritmul raspunsurilor aruncate din gene?)

Stiu.

Daca iti plescaie un gand colorat in cap, lasa-l sa o faca. Pur si simplu desfa aceste cuvinte pitice, ca pe niste nuci. Unele sunt seci pentru ca asa miroseau si inainte. Ti-au ramas cuvinte pe limba? Ia lipeste-le de cerul gurii cu un zambet. Vad cum le ascunzi ca si cum ar fi de colectie. Tu strangi miliarde de zambete pentru noi si mi le dai mie.

Iti amintesti cum m-ai indemnat la somn si te gandesti ca nu dorm prea mult? Ca nu dorm. Ca atipesc doar si visez momentele noastre de zi-cu-zi. Ca dau fondul cu albastru si inghit rosu.

Am sa ma intorc pe-o parte si am sa zambesc in somn. N-am sa ma trezesc acum pentru ca mi-e rau de prezent.

Ieri mi-ai cumparat o zi si-ai lasat-o in frigider. N-o sa se strice. N-o sa-mi fie foame. E prima sau ultima?

Te-am intrebat ceva pentru maine iar tu ti-ai rascolit parul cu mana dreapta in timp ce-mi scarpinai un sentiment cu stanga. De ce am ras amandoi atunci cand tacerea se ruga-n genunchi? Stim de la ce buton se opresc visele?

Daca-mi suna telefonul in stomac, am sa raspund cu genunchiul si-o sa-ti soptesc ceva la fluierul piciorului. Ma auzi oleaca?

Nu-i mai tarziu ca niciodata.

Si pentru ca ne plac paradoxurile fara sa stim prea bine asta, va aduc unul nou, la pachet cu titlul scris cu majuscule de mai sus. Consumatori inraiti si designeri priceputi ai propriilor ego-uri, noi, oamenii de zi cu zi, oameni plini de griji inexistente si fericiti la suprafata, uitam cu brio ceea ce viata ne da pe sub mana, gratis: dragostea.

Cu o melodie antrenanta in minte si cu mainile in buzunar, totul pare asa de simplu si plin de sens. Este asa cum visam ca va fi, atunci cand eram copii. Desenele animate si sfaturile parintilor erau atat de optimiste in majoritatea cazurilor, incat nu-ti trebuia prea mult sa intelegi ca lumea este ceea ce iti faci, nu ceea ce ti se da. In nici un caz nu e ceea ce poti cumpara cu pachetele de hartie colorata. Daca ai jucat Monopoly si ti-a placut, ar trebui sa stii ca este doar un joc, iar hartiutele pe care le-ai tot schimbat cu prietenii nu au nici o legatura cu ce-ti rezerva viata de adult. Amuzant si pe jumatate trist, fapul ca nu te poti gandi pentru mai multe de cateva minute in cel mai optimist fel la un lucru, lasa loc unei depresii generale. Pentru ca nu reusim sa ne copiem decat defectele, restul lucrurilor bune ce au venit odata cu bucata de carne numita corp, se vor ingropa mai mult in fizica noastra decat in metafizica. Lucrurile citite, vazute si bine simtite se pun pe raftul exceptiilor si se sterg periodic de praful ignorantei. Dar asta e optional. Le-am putea lasa sa pluteasca asemeni unor baloane de sapun. E tulburator sa stii ca iti place sa le vezi doar pentru momentul in care vor disparea cu un zgomot slab, nu? Ne plac lucrurile frumoase pentru ca stim predispozitia lor pentru uitare? Intreb fara motiv, stiu raspunsuri si nu ma voi schimba asa de usor precum ati putea crede pentru o secunda. Asemeni voua, imi ling ranile cu o placere bolnava. Astept viata pe care o am deja. Rad de voi si stiu ca nu sunt mai norocoasa. Va invidiez pentru consecventa cu care ignorati asa de bine orice v-ar putea trezi sufletul la viata. Nu sunt mai buna ca voi, n-as vrea sa fiu nici mai rea, doar ca inconsistenta zbaterii mele imi lasa cel mai amar gust.

Stiu sa iubesc mai bine decat sa respir. Alerg mai repede decat orice decizie luata la sfarsit de saptamana…

Nota pentru sine: Lasa cuvintele sa alunece in golul lor, caci doar tu poti insufleti ceea ce unii numesc “tu”. Alearga departe de lucruri scrise si depresii instant… chiar daca sunt gratis.

Asa cum e anuntat pe site-ul lor, concertul se intampla pe Stadionul National iar biletele se pun in vanzare pe 12 decembrie la ora 12pm ;) Ura!

Oficial, alb pe roz, aici

patru indivizi se pregăteau să plece. unul dintre ei, mai băut, mai întreba de vorbă o domniţă sau alta fără să depăşească vreo normă a bunului simţ sau altceva. interacţiune de maxim 10-15 secunde. direcţia era clară, să se plece acasă. doi dintre ei, printre care şi ăla încă dornic de conversaţie, erau pe scările care duceau afară. ceilalţi doi, un pic mai în spate. pe scări coboară cei 2-3 bodyguarzi. trec pe lângă primii doi şi se opresc la cei din urmă. cu ajutorul clienţilor fideli de la ora 6 dimineaţa încep să le care pumni şi picioare, şi ce mai considerau ei de cuviinţă. punct.

cei patru ies afară, doi dintre ei un pic şifonaţi. se sună la poliţie. vine mai întâi un echipaj de la pompieri şi-l iau pe unu’ dintre ei să-l ducă la floreasca. ceilalţi trei rămân cu poliţia. un agent şi o agentă. domnul poliţist intră în bodegă şi se salută respectuos cu un alt domn cu o codiţă prinsă la spate, reprezentant al clubului. prieteni vechi, pesemne. domnul cu codiţa spune că bodyguaryii au plecat acasă la ora 3. evident, toţi dispăruseră între timp, dar nu pe uşa din faţă. unul dintre cei trei dă o tură prin bodegă, în speranţa c-o să-l găsească pe unul dintre ei. ghinion! ca în filmele de spionaj, o ascunzătoare/ieşire secretă i-a făcut nevăzuţi p’ăia.

scenariul e destul de clasic. pe la orele târzii ale dimineţii, acei bodyguarzi pompaţi cu testosteron simt nevoia să arunce câţiva pumni. eu, personal, mai cunosc câţiva. şi ăştia pe care-i ştiu sunt oameni cât se poate de ok. dar specimenele din el grande comandante (n.r. un club de căcat) nu sunt aşa. sunt retarzi cu muşchi sau burtă. şi-atât!

deci, dacă vrei vreodată să participi la un fight club pentru amatori vs bodyguarzi, ştii unde să te duci.

Pentru mine, El Grande Comandante se adauga pe un loc fruntas la lista de cluburi in care NU mai merg niciodata, alaturi de Club A si Fabrica. In ultimele doua locatii am asistat chiar in direct la rupt de capete de catre cei angajati sa “pastreze ordinea si disciplina”.. Mai mult, in Fabrica, mi-a aterizat un “client” pe tenisi dupa ce a efectuat un zbor artistic in aer (desi nu mai misca de mult).

Sa va ia Gaia cu magarii vostri cu tot!

“Revitalising the pitching process“, an opinion article by Daniele Fiandaca, intrigued me so bad that I couldn’t decide if it’s safe to share it publicly or not. After sleeping on the idea, I made up my mind and chose to put it here, where I can both express my feelings and reach a small but friendly audience.

Here’s a fragment of the text, describing one of the steps of an “UnPitch experiment” conducted by Converse in the UK:

The Briefing – rather than get all the agencies to rewrite the brief and kill the life out of it (from my experience, agency briefs tend to be so dull), the client wrote a clear brief (which did not need rewriting by five different agencies). Converse hosted a half day session with all the agencies together with the sole intention of inspiring and interacting with the creatives who were going to deliver the ideas – suits and planners were banned from the process.

Full article here

The story ends with a very optimistic call to action from the author, encouraging everyone to “send it to every brand manager/marketing director they know, then maybe we can get them to think differently next time they think about running a pitch. Hopefully this might lead to the industry looking a little less broken, with more time for inspiration and spending time with our peers.”

And that’s the point where I got very scared.

I feel that promoting such an experiment would be just like distributing a horrible weapon to the wrong hands. I think you first have to learn the rules so you know how you can break them properly. And I hope, just like a child in front of an unopened chocolate bar, to live the day when we’ll get there. But until then, until we’ll reach that ideal context for that ideal process to foster the ideal ideas, I’ll just have to settle for working our *sses off, for personal fights, for personal wins, for team playing, for team mistakes, for stubborn clients, for “almost there” feedbacks, for quick pitches, for long developments, for failed meetings and more.

I don’t believe in the existence of “cushy communications excellence” and in reality, the outcome of those perfectly imperfect methods is exactly my motivation for working in this industry.

Alegi oameni, ai pretentii de la ei si ii prabusesti daca rezultatele nu vin cand vrei tu. Militezi pentru succesul colectiv si sabotezi indivizii. Vezi in normele organizationale forme de comunism iar in libertate o anarhie camuflata. Le provoci si le faci sa devina asta. Cauti cu o frenezie stupida vina, iar cand o gasesti o arunci. Vrei mai mult, mai ieftin, mai rapid. Vrei mai umed, mai cald, mai pufos. Vrei sa-i injunghii pe ceilalti cu buretei de catifea si sa-i faci sa scrasneasca de durere. Scapi mizerii pe strada si cauti primari care sa le stranga. Pentru asta esti taxat suficient de mult incat sa nu-ti mai permiti sa ai ce arunca. Strazile nu devin “curate” asa ca incepi sa injuri.

Macar o data as vrea sa vad cum actionezi si nu cum comentezi. Cum nu mai spui “lasa..”. Cum o iei de mijloc, cum o lipesti de tine si cum o saruti. Cum te ridici si ramai in picioare. Cum ii dai aluia ce merita. Cum tipi de bucurie sau cum spui ferm “nu vreau!”. Repeta cu voce tare: “gresesti”, “nu inteleg”, “te vreau”. Rezolva-ti o data pentru totdeauna frustrarile, trimite la plimbare prejudecatile si scoate-ti din vocabular cuvantul “aoleo”. Si poate cand va veni momentul sa pleci vei sti ca n-ai ratat nimic.

Enjoy the reading and please don’t hesitate to comment ;)

PS: What a coincidence that they’re out just while I’m packing for Amsterdam, huh?